Rasfoind prin folderele mele, dau peste eseurile de acum un an care le facusem pentru admiterea la stiinte politice… ce ganduri…ce sperante…acum traiesc intr-un oras MARE, si trec pe langa batranete fara sa arat ca mi pasa. e trist.

Bătrânul tace: jocul şi iubirea mea sunt înţelepciunea…
S-a întâmplat iarna trecută să fiu întrebată cum este sa fii tânar… ştiu că suna banal, ca şi lumea în care trăim dar banalul substituie adevărul dur al vieţii.
Sună ca o poveste spusă la gura sobei… într-o iarna tinereţea s-a-ntâlnit cu bătrâneţea. Nemurirea cu moartea… Am primit ofensa spirituală a sorţii. Intrebarea vine din ochii unui bătrân uitat în azilul de la Suseni, din judetul Gorj. Un bătrân cerşindu-mi tinereţea. Am simţit că vreau să-i dăruiesc tot. Voiam să-i dăruiesc mai mult decât colindele prea triste, care nu se potriveau decorului, mai mult decât cozonacii cumpăraţi dintr-un super market şi zâmbetul ironic al tinereţii. Voiam să-i dăruiesc Crăciunul…

Suflete singure, aproape moarte, uitate într-o clădire care nu se poate numi casă, priveau spre nemurirea mea şi a prietenilor mei. Inainte să ajung acolo mă simţeam mai bună pentru că ştiam că voi dărui ceva din puţinul meu, ceva din Crăciunul meu, colindele sufletului meu… Credeam că ii voi face pentru zece minute fericiţi.

Am intrat în camera cu miros de cantină şi de singurătate… Bătrânii erau aliniaţi ca la un spectacol ridicol de grădiniţă. Nu ştiu dacă erau plictisiţi, trişti, fericiţi, invidioşi sau pur şi simplu îndureraţi de venirea noastră. Nici o grimasă evidentă. Amalgam de sentimente. Am luat chitara în braţe şi am început în Si minor să împărţim puţin cate puţin din noi. Am privit în ochii lor durerea, moartea, nefericirea, toate odată. A fost prima oară când eram coplesită de emoţii, şi nu pentru că eram în faţa unui public.

Imi amintesc de bătrâna din colţ cu zâmbet de bunică, de bătrânul care îngâna toate colindele alături de noi, uitând pentru o clipă unde se află, de ofiţerul zâmbăreţ de lângă uşă, de ochii lor, înlăcrimaţi de amintirile Crăciunurilor trecute ! Zâmbetul tinereţii era biruit. Nu-mi aminteam să fii trăit vreodată.

Cele zece minute au fost incredibil de lungi…trecuseră secole de când intraserăm acolo. Am ieşit mai bătrână cu zece suflete. Am simţit că lumea este o caricatura la întâmplare a unui pictor care a vărsat prea multă vopsea în colţul de jos al planşei.

Nu există un nume pentru toate astea. După acea seară am ştiut că-mi iubesc enorm de mult bunicii, că voi dărui prin ei lumea mea. Am ştiut că nu va exista fericire eternă niciodată, nici tinereţe, nici bine…dar dacă nimeni nu încearcă să schimbe ceva din toate astea se va ajunge la o dezordine şi mai mare, la mai multe inimi tăvălite pe jos cu mâna întinsă. Nu ştiu dacă asta este adevărata sărăcie sau nepăsarea noastră. Păcatul nostru e mai mare pentru că nu facem nimic. Pentru că nu ne spunem decât : ‘Asta e !’ şi trecem mai departe…

Mi-am propus să schimb ceva dar nu ştiam dacă să încep cu bătrânii uitaţi de tinereţe sau cerşetorii din uşa bisericii, copiii cu ziare de vânzare ude de zăpadă, sau cu fetiţele cu chibrituri…

Nu pot să spun doar că sper să nu mai fie aşa, nu pot să stau cu mâinile în buzunar şi să văd distruse lângă mine atâtea vieţi. Trebuie să mă salvez în primul rând pe mine dintr-o lume rece unde realitatea se împleteşte cu grotescul… trebuie să caut sfârşitul poveştii neîncepute cu ‘A fost odată…’…”